vineri, 25 septembrie 2015

Cel mai bun browser


Internetul reprezintă o parte importantă din viața omului modern și toți ne petrecem o parte din timp navigând prin acest spațiu virtual. Termenul de navigare mi se pare foarte potrivit în acest context fiindcă face trimitere la felul în care navigăm pe mare cu diferite vase și, ca și în cazul automobilelor, calitatea acestora contează și a contat mereu pentru cei care înfruntă furia mărilor ca să ajungă la o destinație. Nici internetul nu este foarte diferit și instrumentul pe care-l folosim pentru a naviga prin această lume (browserul) este un element important din diferite motive: contează viteza, securitate, stabilitate, chiar și design-ul pe care un browser, un vehicul al lumii virtuale, ni le oferă.

Personal îmi petrec destul de mult timp jucându-mă cu diferitele browsere pe care le am instalate în Windows. Îmi place să le testez cu fiecare ocazia, cu fiecare update și cu o mulțime de aplicații. Dar îmi este relativ greu să răspund unei întrebări ce ar trebuie să fie puțin mai simple, dar pe care o aud des: care este cel mai bun browser ? Pe scurt: nu există un astfel de browser. Poate odată aș fi putut să spun că Firefox sau Opera ocupă această poziție onorabilă când singura lor competiție era micuțul IE. Situația s-a schimbat mult și bine de atunci. Fiecare browser oferă servicii de calitate și asigură nevoile necesare ale unui user, așa că alegerea acestuia depinde de o cu totul altă întrebare: care browser mi se potrivește mai bine ?

Internet Explorer

O să încep cu cel mai cunoscut browser de pe piață, browserul cu care toți începem activitatea noastră pe internet și anume Internet Explorer. Făcut de cei de la Microsoft pentru pachetul Windows acest browser nu este chiar cel mai special dintre toate și la un moment dat putea să fie considerat cel mai prost dintre ele. Un fel de dacie veche pe piața automobilelor. În prezent cei de la Microsoft au îmbunătățit acest browser făcându-l mai rapid, mai atrăgător ca design și reducându-i vulnerabilitățile de securitate. Cât timp am folosit noua versiune a IE nu am avut prea multe probleme cu el. Singurul lucru care mă deranjează este absența multitudinii de extensii, aplicații și teme pe care le găsesc pe alte browsere, cât și faptul că nu-i prea ”rezistent” pentru un utilizator care are prostul obicei de a deschide prea multe pagini deodată.

În ciuda acestui fapt IE este un browser relativ bun și care face ceea ce promite. Te duce la destinație fără nimic în plus. Este vehiculul obișnuit al omului care nu are timp să se complice prea mult cu internetul.

Google Chrome

Conform statisticilor produsul celor de la Google, respective Google Chrome, este cel mai utilizat browser la nivel global în prezent. Acest lucru nu este de mirare. Mulți oameni odată ce-și instalează Windowsul folosesc IE doar pentru a descărca Google Chrome (probabil și faptul că prima accesare pe site-ul Google îți bagă o reclamă pe nas pentru browserul lor ”mai rapid”). Avantajul Chrome este că nu are dezavantaje. E tipul de browser bun la toate. Rapid, dar nu prea, lipsit de prea multe vulnerabilități (la un test de securitate cea mai nouă versiune s-a bucurat de 16/17 puncte, o singură vulnerabilitate serioasă), deține destule extensii și aplicații și oferă integrarea cu toate domeniile Google prin intermediul contului Google+. Este un browser generalist util pentru oricine are nevoie de un vehicul care să-și facă treaba, să o facă bine și să-i ofere siguranță.  Rămân unele semne de întrebare la capitolul de ”privacy”. Marea problemă cu browsere precum Google Chrome și Internet Explorer stă în faptul că sunt produsele unor mari corporații, făcute strict pentru profit.

Mozilla Firefox

Un favorit al meu, browserul celor de la Mozilla Foundation este făcut de o organizație non-profit cu scopul declarat de a ”îmbunătăți internetul”. Firefox este primul browser care a făcut competiție IE și a introdus ideea de extensii. În prezent deține și cele mai multe extensii dintre browsere. Un lucru la care țin foarte mult. Este un browser solid, relativ sigur și rapid. Nu aș spune că e un browser generalist foarte bun, ci mai degrabă un browser potrivit pentru utilizatorii care folosesc foarte multe aplicații sau au obiceiul de a deschide o mulțime de pagini, ca și pentru cei care au îngrijorări cu privire la datele lor private. Spre deosebire de Chrome, Firefox consumă mult mai puțini RAM, având totuși o viteză destul de mare. Este un browser pentru ”power users”.

Opera

A existat o perioadă în care mi-a plăcut Opera foarte mult. Acest browser s-a distins prin viteză și simplitate, trăsături pe care le păstrează și în prezent. În schimb are destul de puține aplicații, teme nu reușește (cel puțin la mine) să deschide toate paginile și programele pe care le folosesc. Primesc prea multe crash-uri și prea multe erori. Browserul este foarte rapid, are un design simplu, dar elegant, fiind totodată destul de slab dacă-l supraîncarci. La capitolul securitate n-am detectat niciodată probleme prea mari, stă cam la același nivel cu Google Chrome și Firefox (ceea ce este un lucru bun). L-aș recomanda celor care doresc o navigare rapidă pe internet, fără să se complice prea mult cu diferite extensii sau cu faptul că folosesc un browser care se închide la orice efort prea mare.

În loc de încheiere

Mai sunt și alte browsere: Safari, Tor, etc. Dar nu le consider prea relevante pe piață pentru moment, cel puțin când vine vorba de Windows. Așa că mă limitez la acestea care par să ofere servicii generale destul de bune și să iasă în evidență. Safari este recomandat doar pentru produsele IOS, iar Tor pentru cei care sunt gata să renunțe la orice pentru mai mult privacy. Alegerea unui browser ține de stilul fiecărui utilizator și de dorințele acestuia. Nici unul nu este perfect, deși Google Chrome pare să fie pe aproape.

sâmbătă, 12 septembrie 2015

Dreptate și destabilizare în Republica Moldova


Pe 6 septembrie în Republica Moldova s-a desfășurat un protest masiv împotriva guvernului. Alianța Dreptate și Adevăr a cerut, printre altele, demisia președintelui Moldovei, dl. Nicolae Timofti. Știrea nu reprezintă nimic nou de fapt, lanțul de proteste și nemulțumiri fiind preconizat de mai mulți analiști politici în lunile anterioare (de pildă Dan Dungaciu). Vine ca și o consecință firească a corupției care afectează societatea și politica de dincolo de Prut, lucru pe care politicienii de la Chișinău n-au știut să-l anticipeze, continuându-și jocul politic într-o societate aflată în schimbare.

În ciuda acestui fapt atitudinea mea față de protest este una sceptică. Deși am putea spune că protestatarii au o cauză dreaptă, un termen studiat la cursul de sociologie politică îmi vine în minte și anume cel de efect pervers. Efectul pervers are loc atunci când facem un lucru bine intenționați, iar efectul acestei acțiuni este unul opus sau negativ față de ce am intenționat inițial. Cred că același lucru se poate petrece în Republica Moldova ținând cont de contextul dat, lucre ce mă face să nu fiu prea entuziasmat, din contră. Lupta pentru dreptate și adevăr vine la pachet cu destabilizarea statului.

Corupția și nemulțumirea populației

Vedem astăzi efectul direct al situației neplăcute în care se află Moldova. Corupția și incompetența clasei politice de la Chișinău au făcut ca populația să nu se mai identifice cu partidele ”mainstream”, dând naștere unor nemulțumiri generale în rândul cetățenilor. Situația este oarecum similar cu cea din România post-decembristă, când românii au ieșit în Piața Universității pentru a protesta împotriva regimului Iliescu și a corupției, a neo-comunismului ce ieșeau în evidență la acel moment. Scandalul de corupție din Republica Moldova au vulnerabilizat poziția pro-europenilor și au stârnit o populație deja nemulțumită împotriva guvernului și a clasei politice.

Ținând cont de aceste circumstanțe, proteste precum cel de pe 6 septembrie erau și sunt atât inevitabile, cât și corecte în esența lor. Oamenii nu pot să reacționeze altfel atunci când banii publici dispar fără urme, politicienii par să fie incompetenți sau corupți, iar drepturile și valorile pentru care s-a murit în 2009 sunt cu totul ignorate. Faptul că nici clasa politică de la Chișinău nu a făcut nimic pentru atenuarea situației ci a mers mai departe pe această linie nu face decât să confirme inabilitatea acesteia de a înțelege complexitatea jocului politic și de a-l juca la alt nivel decât cel de politruci.

Am precizat mai sus că protestele erau și sunt inevitabile. Ce am văzut acum nu este ultimul protest, cel puțin aceasta este credința mea bazându-mă pe reacțiile și sentimentele observabile în societatea moldovenească. Având în vedere că politicienii moldoveni nu pot să facă prea multe pentru ameliorarea situației aici și acum, oamenii vor rămâne în continuare nemulțumiți și-și vor manifesta această nemulțumire venind cu diferite cereri precum alegeri anticipate sau demisia președintelui, respectiv a premierului, care nu pot să fie satisfăcute cu ușurință în momentul de față.

Rusia susține protestele

Într-o declarație recentă liderul socialiștilor moldoveni, Igor Dodon, și-a afirmat sprijinul pentru cauza protestatarilor. Dodon este principalul reprezentat al curentului rusofil din Republica Moldova, așa că putem asuma că vorbește și în numele intereselor moscovite în interiorul acestui stat. Prin urmare Rusia în sine susține protestele din Moldova în mod indirect. Un lucru care nu ar trebui să ne mire. Un fost ofițer KGB, Yuri Bezmenov, afirma despre războiul psihologic purtat de URSS contra vestului că primii doi pași în acest tip de război sunt demoralizarea unei națiuni urmată de către destabilizarea acesteia.

Republica Moldova sau mai bine zis cetățenii Moldovei sunt demoralizați în cea mai mare parte. Corupția și incompetența politicienilor de la Chișinău au diminuat radical încrederea populației în clasa politică mainstream, pro-europeană. Astfel s-a deschis o poartă pentru formațiunile pro-ruse sau unioniste și depinde de ele să exploateze această poartă. Igor Dodon este principalul reprezentat în politică al pro-rușilor, iar sprijinul său pentru protest indică întocmai acest lucru. Mesajul este clar: pro-europenii sunt corupți, prin urmare alternativa este Moscova, să ne întoarcem la ”maica noastră”.

Aceasta este vulnerabilitatea Moldovei în momentul de față. Rusiei îi priește o Moldovă demoralizată și instabilă politic pentru că astfel agenții săi de influență pot să aibă o reușită politice la Chișinău. Lucru de care Rusia are nevoie după criza geopolitică din Ucraina, atât pentru o politică de prestigiu, dar și pentru salvarea influenței sale în regiune și susținerea reală a Transnistriei, momentan lipsită de orice legătură geografică cu Federația Rusă și implicit de posibilitatea unui sprijin real.

Să nu uităm că Rusia a acționat peste tot prin instrumentul destabilizării. Folosindu-se de minorități etnice sau de o populație nemulțumită Rusia, respectiv Uniunea Sovietică, a reușit mereu să stârnească revolte împotriva ordinii legale. N-ar trebui să ne mire susținerea pe care propaganda rusă o acordă protestelor anti-guvernamentale (filiera Sputnik în Moldova).

Poziția română

România este principalul și cel mai important partener al Republicii Moldova. Acest lucru se datorează istorie, dar și geografiei. Avem un interes aparte dincolo de Prut astfel încât o poziție este inevitabilă. Cu siguranță nu este în interesul nostru să avem o republică instabilă și pro-rusă în vecinătate, dar și susținerea clasei politice de la Chișinău se poate dovedi costisitoare. Asocierea României cu politicieni corupți ar diminua orientarea pro-românească și ar împinge o parte din electorat înspre Rusia.

Alternativa este să nu susținem partidele pro-europene aflate la putere, ci doar formațiunile unioniste și care nu sunt pătate. Să legăm numele României de protestele anti-corupție așa cum încearcă Federația Rusă să facă în momentul de față. Dar și succesul unei astfel de strategii este chestionabil deoarece cel mai puternic curent de opinie în Moldova nu este pro-unionist, nici pro-rus, ci pro-european, înțeles ca susținerea aderării unei Moldove independente la Uniunea Europeană, astfel încât șansele formațiunilor unioniste nu sunt chiar cele mai mari în cazul unor alegeri anticipate.

Nu putem ignora faptul că în timpul alegerilor din 2014 Partidul Socialiștilor a obținut 327.912 de voturi. Cel mai mare scor. Partidele pro-europene au reușit să-l depășească doar la un loc și prin colaborarea cu comuniștii lui Voronin. Astfel încât interesele noastre în Moldova nu pot să fie cu adevărat satisfăcute fără politicienii care dețin deja puterea și sunt asociați de către opinia publică cu fenomenul corupției. Ce ar putea România să facă este să continue colaborarea cu formațiunile pro-europene, admițând și justețea protestatarilor ca și exagerarea cererilor. Atragerea atenției asupra corupției și manifestarea dezacordului populației ar trebui să fie susținute, fără a susține însă cererile de demisie, alegeri anticipate și alte perspective care pot destabiliza Moldova.

În adaos trebuie evitată acapararea protestelor de orice voce pro-rusă.

În loc de concluzie

Republica Moldova trăiește în aceste zile cu o vulnerabilitate vizibilă. Corupția și incompetența au stârnit populația împotriva clasei politice, îndeosebi a celor aflați la putere (partidele pro-europene). Pe fondul acestei situații formațiuni precum socialiștii pro-ruși ai lui Dodon pot profita pentru a-și crește electoratul, iar dacă ar avea loc alegeri anticipate așa cum cer protestatarii putem asuma că formațiunea înainte menționată ar avea șanse destul de mari. Deși cauza celor care protesează este dreaptă, noțiunea de efect pervers este valabilă. Deși protestele în sine nu ridică atâtea probleme, cererile protestatarilor o fac fiindcă oferă o fereastră de oportunitate altor formațiuni politice și destabilizării Moldovei prin absența unui guvern.

Există și cei care susțin că unionismul are de câștigat de aici, dar pe baza sondajelor și alegerilor din 2014 cred că în contextul unor alegeri anticipate singura formațiune care poate câștiga ceva este cea condusă de Igor Dodon, nicidecum vreo formațiune unionistă. Asta nu înseamnă că unioniștii nu se pot asocia cu protestele, dar o temperare a discursului și a cerințelor ar fi necesară. Cred că destabilizarea Moldovei nu este de dorit pentru nici o tabără decât cea rusească, iar interesul României este tocmai evitarea unei astfel de situații până când tabăra unionistă va deține o legitimitate mai crescută în rândul opiniei publice moldovenești.

Pe lângă subiect aș vrea să adaug o observație legată de influența mediatică pe care o avem în Republica Moldova. Nu pot să nu observ cum Federația Rusă își dezvoltă un întreg aparat de propagandă și dezinformare la nivel global, inclusiv în Moldova. Mesajul pro-rus este transmis foarte ușor și devine accesibil tuturor. România n-ar trebui să ezite în a-și întări propriul aparat de propagandă și a finanța posturi sau site-uri de știri noi, ori a le susține pe cele existente ca să devină mai vocale și să susțină punctele de vedere ale României în diferite probleme care afectează Republica Moldova. Internauții unioniști pot să contribuie și ei în acest sens prin intermediul blogurilor sau al rețelelor de socializare. În orice caz Rusia își consolidează propaganda, iar România pare a rămâne în urmă.

miercuri, 9 septembrie 2015

Traian Băsescu și apelul la naționalism


Fostul președinte al României, dl. Traian Băsescu, și-a anunțat acum câteva zile intenția de a se întoarce în politică alături de partidul său de ”suflet”, PMP. Decizia președintele nu reprezintă ceva surprinzător, din contră. Traian Băsescu este un politician prin excelență și ar fi anormal ca domnia sa să se țină departe de politică. Dacă influența sa este una pozitivă sau negativă, asta reprezintă cu totul altă problemă. În orice caz anunțul domniei sale ridică niște întrebări cu privire la șansele sale, șansele partidului Mișcarea Populară și intențiile viitoare ale fostului președinte.

Conform unui sondaj realizat de INSCOP în luna iulie Traian Băsescu se bucură de un procent de încredere de 15% printre cetățenii români cu drept de vot. În luna aprilie procentul era de 15,6%. O scădere mică, dar merită menționată. Putem spune că o mare parte din electoratul de centru-dreapta a fost atras de PNL și Klaus Iohannis ca urmare firească la alegerile prezidențiale de anul trecut. Asta lasă electoratului fostului președinte limitat la un procent mult mai mic decât în anii anteriori, un procent de admiratori loiali ai acestuia și al modelului său politic. Prin urmare nu ar trebui să ne mire faptul că în prezent Traian Băsescu abordează un nou model de discurs, încercând astfel să ajungă la un alt electorat țintă, tot de dreapta, dar cu alte idei decât cel normal: electoratul naționalist.

Întoarcerea în politică și unele dezavantaje

Anul trecut scriam câteva analize cu privire la urmările alegerilor prezidențiale din România și anticipam, aproape corect, faptul că o victorie a președintelui Iohannis este o lovitură politică pentru Traian Băsescu și partidul acestuia, pe când o înfrângere a lui Iohannis de către Victor Ponta ar reprezenta exact opusul, un avantaj pentru fostul președinte, o oportunitate de a călca pe ruinele vechiului PDL și vechiului PNL, prezentându-se drept alternativa necesară, salvatorul dreptei. Lucrurile nu s-au desfășurat în interesul politic al PMP, iar victoria lui Iohannis a pus și o ștampilă necesară peste fuziunea dintre PNL și PDL, peste noul partid de dreapta, câștigând o bună parte a electoratului de centru-dreapta din România.

Situația nu s-a schimbat foarte mult. Deși Klaus Iohannis este în scădere în majoritatea sondajelor afișate în media, această scădere nu este una foarte puternică. Președintele în funcția continuă să se bucure de cel mai mare procent de încredere din partea românilor cu drept de vot. Cei care au început să-și piardă încrederea în președinte sunt mai degrabă cetățenii care l-au votat doar ca un rău mai mic sau segmentul naționalist al dreptei, eventual cel populist, dezamăgit de o presupusă inactivitate a președintelui Iohannis de când se află la Cotroceni (inactivitatea trebuie tradusă drept mai puține apariții în media).

Continuând să dețină cea mai mare parte a electoratului de dreapta Iohannis și noul PNL blochează drumul de reîntoarcere în politică a lui Traian Băsescu, limitând șansele de reușită ale PMP, un partid care apelează de asemenea la electoratul de dreapta. Partidul Mișcarea Populară și fostul președinte sunt obligați astfel să apeleze la acel segment al dreptei care este dezamăgit de președintele în funcție sau care nu se identifică foarte mult cu ideile ce stau la baza Partidului Național-Liberal în acest moment. Din fericire pentru dl. Băsescu un astfel de electorat există.

Un discurs pentru dreapta naționalistă

La dreapta spectrului politic se găsesc ideologii relativ diferite. Conservatori liberali, creștin democrați, alte forme de conservatorism și liberalism și, în sfârșit, naționaliști. Anul trecut dreapta a fost mobilizată sub stindardul PNL și sub numele lui Iohannis pentru a înfrânge candidatul stângii, cel mai bine cotat în primul tur. Alegerile odată terminate o bună parte din electoratul clasic al dreptei a rămas mobilizat în jurul noului PNL și al președintelui ales, dar o altă parte s-a întors de unde a plecat sau a fost deziluzionată din varii motive (uneori așteptările electoratului sunt neconforme cu posibilitățile reale și legale).

În momentul de față există un electorat de dreapta disponibil, acela este electoratul naționalist. Discursul lui Traian Băsescu și strategia de imagine a PMP (care, să fim serioși, este construită în jurul fostului președinte) par să apeleze la acest electorat, având o tentă naționalistă. Asta nu înseamnă că Traian Băsescu nu crede neapărat în ceea ce zice, dar cu siguranță are un interes politic în asta, un interes ce nu a fost la fel de vizibil cât timp a ocupat biroul de la Cotroceni.

Vedem cum Traian Băsescu mizează tot mai mult pe discursul pro-unionist și pe cel anti-imigraționist. Deși unionismul reprezintă acum o sursă serioase de voturi în perioada alegerilor, nu toți abordează acest discurs cu o fervoare la fel de mare. Traian Băsescu o face, fiind și primul președinte care a tratat serios relațiile noastre cu Republica Moldova și având aici un posibil public țintă la care să apeleze pentru partid său. Concomitent adoptă un discurs anti-imgiraționist în contextul provocării reprezentate de imigranți pentru Uniunea Europeană. Un discurs mai rar în politica românească și-n special pe segmentul de centru-dreaptă.

Ce încearcă Traian Băsescu în momentul de față este să-și mobilizeze un nou electorat pe lângă cel pe care-l deține deja, știind că majoritatea votanților de dreapta se simt reprezentați de către PNL (conform sondajelor). Astfel că apelează la acel segment atras de câteva idei restrânse, fie unirea cu Republica Moldova, fie anti-imigraționismul sau orice cu oarecare nuanțe de euroscepticism.

Acest discurs alături de imaginea fostului președinte pot apela și la electoratu altor formațiuni politice. Să nu uităm că M10 și UNPR au la bază inclusiv votanți ai fostului președinte care nu vor refuza ocazia de a-l susține din nou. O colaborare între aceste partide devine astfel posibilă pentru a evita împărțirea electoratului. PNȚCD va aduce la rândul său un mic electorat în plus cu tendințe național-conservatoare. În principiu cred că ne putem raporta la Traian Băsescu ca și la principalul reprezentat al acestui curent politic pe scena politică românească, la fel cum pe partea pur naționalistă îl avem pe Bogdan Diaconu cu ale obsesii politice. O colaborare între cei doi rămâne exclusă datorită diferențelor de discurs și viziune.

La ce ne putem aștepta ?

Desigur că anunțul făcut de președintele Băsescu ridică unele semne de întrebare. De ce dorește să revină în politică și la ce ne putem aștepta, ținând cont și de cele precizate mai sus ? Nu am un răspuns cert pentru această întrebare. Cu siguranță Traian Băsescu încearcă să-și întărească partidul prin prezența sa, el fiind și forța nucleică din spatele acestui proiect politic care la un moment a fost promițător, dar care iată, nu a reușit niciodată să iasă din umbra stejarului, iar la umbra unui stejar falnic nu crește niciodată un stejar mai falnic, doar iarbă.

Mai mult de atât este greu a spune ce intenții are Traian Băsescu. O ipoteză este că ar intenționa să candideze din nou pentru primăria capitalei. Sociologul Sebastian Dâncu afirma într-un interviu la Adevărul Live că un candidat anti-sistem ar avea șanse. Traian Băsescu nu este un astfel de candidat, dar prin discurs pare să fie destul de aproape. În orice caz el pare a respinge această ipoteză, dar este demnă de luat în considerate fiind și o șansă pentru relansarea lui Traian Băsescu în politică, la fel cum este și atragerea unui electorat mai larg pentru PMP la alegerile parlamentare din 2016.

S-ar putea urmări câștigarea unei poziții favorabile pentru un compromis ulterior cu PNL ? Sau poate o campanie pe termen lung prin care să se urmărească discreditarea PNL și înlocuirea acestuia cu PMP pe zona de dreapta ? Greu de spus, dar potențialul există și nu prea. Apelând la naționaliști, la unioniști și la acei votanți ai dreptei nemulțumiți de cum arată politica altfel Traian Băsescu își poate crește electoratul și implicit pe cel al PMP, oferind o șansă reală propriului partid. Dar societatea a fost mult prea polarizată sub mandatul său, iar acest lucru încă se simte. Numele de Traian Băsescu nu te poate lăsa indiferent, dar poate să stârnească simpatie sau antipatie, iar datorită unor campanii mediatice foarte dure cea din urmă domină în electorat, chiar și marea majoritate a dreptei.

Scenariul candidaturii la primărie ar putea să-i confere lui Traian Băsescu o primă victorie necesară, o pete a revenirii sale și cu siguranță ar exista acest potențial politic cu electoratul bucureștean. Depinde doar de voința acestuia dacă se va înscrie în cursa pentru primăria capitalei sau nu.

duminică, 6 septembrie 2015

Cum să scăpăm de corupție ?


Aseară un prieten m-a întrebat cum putem rezolva problema corupției în politica românească. O întrebare pertinentă ținând cont de faptul că aproape săptămânal avem oameni politic chemați și ridicați la/de DNA pentru fapte de corupție. Recent primarul general al capitalei, Sorin Oprescu, a fost și el chemat la DNA pentru luare de mită. 25.000 de euro este suma cu pricina. Pentru societatea românească corupția este o plagă și ea se simte cel mai mult în politică.

Rămâne deci întrebarea: cum putem rezolva această problemă ? Arestând la nesfârșit politicieni bănuiți sau vinovați de corupție nu tratăm decât simptomele fenomenului, nicidecum cauzele. Aici se ridică alte câteva întrebări. Care sunt cauzele corupției ? Cum este politica în afara României ? Putem rezolva cu adevărat această problemă sau ea este legată de natura umană ? Ipoteza de la care plec este că nu putem da naștere unei lumi perfecte, dar cu siguranță putem face o lume mai bună și da, corupția este tratabilă.

Undeva în vest

Ne place să ne raportăm la occident ca la un model. Nu este chiar o lume ideală, perfectă, cum o zugrăvim adeseori, dar cu unele lucruri stau în mod clar mai bine ca noi. Bunăoară fenomenul corupției în politica occidentală, ca și-n mediul de afaceri, nu este inexistent, dar este mult mai limitat decât la noi. Scandalurile de corupție sunt mai puține, birocrația funcționează în conformitate cu legile existente și majoritatea oamenilor politici au o atitudine mult mai responsabilă.

Această stare de fapt este deosebită de cea din România, dar nu numai. În România și în majoritatea statelor fost-socialiste corupția este un lucru aproape normal, cotidian. Un lucru cu care ne confruntăm zilnic și pe care am ajuns să-l tolerăm cu prea mare ușurință. Faptul că acest lucru se petrece în majoritatea țărilor ce au fost odată socialiste indică o legătură între istorie și cauza corupției ca plagă în societatea românească post decembristă.

Cauzalitatea istorică

Istoria are mereu ceva de spus cu privire la prezent și la viitor deopotrivă. În cazul corupției merită să ne întoarcem puțin în timp la regimul totalitar comunist, la favoritismul caracteristic perioadei interbelice și la mita moștenită de la turci în perioada domniilor fanariote. Aceste momente din istorie pot servi ca și cauze, alături de altele, pentru situația în care ne aflăm astăzi, oferind o explicația viabilă asupra mentalității care domină în societatea românească.

Comunismul nu a însemnat doar opresiune, absența oricărei libertăți fundamentale, ci și eșec economic. Deși toți aveau un loc de muncă (așa cum auzim), nu toți trăiau la fel. Aristocrația s-a mutat în rândul partidului, iar oamenii de rând, adică cei din afară PCR, erau puși în situația egalității în sărăcie. Nu aveau prea multe și nici nu prea aveau ce să achiziționeze, piața controlată de stat fiind una săracă, lipsită de competiție și implicit de produsele care apar ca un rezultat al competiției.

În astfel de circumstanțe românul de rând a învățat să fure, să dea mită și bacșiș, să câștige bani pe la spate, să pledeze pe lângă un membru de partid pentru condiții mai bune. Munca cinstită și competența nu erau virtuți răsplătite în societatea comunistă, în schimb încălcarea legii se dovedea adesea nu doar profitabilă, ci și necesară, iar a-i contrazice sau a-i arăta cu degetul pe cei vinovați de corupție nu era un lucru profitabil și nici sănătos pentru cetățeanul de rând. Corupția a devenit ceva normal, bun, util, necesar.

Mergând mai departe în istorie nu putem să ignorăm starea românilor din perioada interbelică, în care favorul regelui sau a oamenilor din jurul său, iar pentru un simplu Moromete favorul primarului liberal, erau mereu lucruri utile. Oamenii politici la rândul lor obțineau funcții cu ușurință printr-un ”tribut” frumușel sau prin diferite mijloace pe care noi le-am disprețui în mod normal. Perioada fanariotă nu a fost nici ea mai bună, corupția fiind deja o cutumă necesară propriei prosperități, dar și supraviețuirii.

Cred că a sta în calea imperiilor și ocupațiilor în sine nu a fost un lucru prea bun pentru românul de rând. Sub ocupație înveți cu ușurință să stai cu capul plecat și să accepți o mulțime de compromisuri. Putem spune că asta a învățat și țăranul valah, moldovean sau transilvan în lunga sa istorie.

Problema mentalității sociale

Aceste cauze istorice indică problemă ca fiind mai degrabă de natură socială decât politică. În mare parte așa și este. Politicienii nu se nasc oameni politici, oamenii de afaceri nu se nasc afaceriști. Se nasc de obicei în familii simple, primindu-și educația de la părinți și din societate. Societatea, contextul istoric, cultural, economic și așa mai departe le influențează mentalitatea, iar asta poate să explice cel mai bine cauza corupției în politică, dar și în alte medii.

Cel mai important pas (deși nu singurul) în curățarea politicii de corupție stă în curățarea societății de o mentalitate care permite și promovează corupția la nivel micro și mai apoi macro. Educația în familie, în școală, dar și în afară acestor două medii, în lumea largă, trebuie să ofere modele pozitive și să prezinte corupția așa cum este: o boală socială care permite celor mai puternici să devină prădători asupra celor mai slabi.

Nu cred că putem elimina corupția în mod absolut, dar cu siguranță putem să îmbunătățim starea în care ne aflăm. Prin justiție putem trata simptomele, putem face loc pentru alți oameni politici și putem aduce frica în inimile celor care sunt deja corupți, dar cel mai important pas stă în formarea unor generații care nu văd corupția cu ochi buni și care nu sunt obligate să o tolereze sau să o folosească. Aceste generații au nevoie de un mediu curat și propice pentru asta și trebuie să ne gândim cum îl putem creea, știind că din rândul lor se ridică viitoarea clasă politică a țării.

Din punctul meu de vedere lucrurile se îndreaptă în această direcție. Motivele variază, dar tinerii par să fie mult mai sceptici cu privire la corupție, iar instituții precum DNA se bucură de un sprijin major în rândul românilor de rând, ceea ce indică o schimbare de paradigmă foarte importantă pe termen lung. Nu mai suntem dispuși să acceptăm orice, mentalitățile se schimbă, iar potențialul există.



vineri, 4 septembrie 2015

Ion Mihai Pacepa și conspirația sovietică


Plimbându-mă astăzi prin oraș m-am oprit la un magazin Diverta, uitându-mă de niște volume pe care le-aș putea adăuga la biblioteca mea. O mulțime de titluri interesante în istorie, politologie, sociologie și filosofie, dar mi-au ieșit în față câteva titluri pe care am mai avut ocazia să le răsfoiesc și pe care, repetitiv cum sunt, le-am mai răsfoit și acum. Titluri precum ”Dezinformarea”, ”Orizonturi Roșii” și „Moștenirea Kremlinului”, toate scrise de către un fost general al direcției de informații externe (DIE) din cadrul Securității.

Cu privire la primul titlu George Maior spunea că i se potrivește perfect, vorbind nu doar despre dezinformare, ci și dezinformând. Aceasta a fost și opinia mea de câte ori am avut ocazia să-l răsfoiesc și de câte ori am citit despre acuzațiile aduse de Pacea României în perioada Războiului Rece, într-o perioadă în care România încerca să obțină favorul Statelor Unite, iar Pacepa le-a spus americanilor că totul este de fapt o șaradă organizată de sovietici. Șarada era de fapt a lui Pacepa.

România vs Rusia: realitate sau conspirație ?

Încheierea celui de-al doilea război mondial a fost urmată de împărțirea lumii în două. În cartea sa intitulată ”Războiul Rece”, istoricul american John Lewis Gaddis afirmă că acest lucru era inevitabil. Aliații erau aliați de conjunctură, iar odată ce inamicul comun a fost înfrânt s-au ciocnit între ei pentru dominația spațiului european, pentru asigurarea propriei securități și, în adaos, din motive ideologice evidente.

Soarta României nu a fost tocmai cea mai bună. Aflându-se în calea tăvălugului sovietic acest stat a fost ocupat de către Uniunea Sovietică, regimul monarhic a fost schimbat cu cel totalitar, iar armata sovietică a fost staționată în țară pentru a veghea loialitatea PCR-ului. Manualele de istorie ne învață că pentru un timp lucrurile au fost liniștite, iar după moartea lui Stalin noul conducător sovietic, Hrusciov, face mici schimbări de politică și decide retragerea trupelor sovietice din România.

Aici lucrurile încep a se complica. Pe fondul acestei retrageri un sentiment anti-rusesc bine dezvoltat în subconștientul colectiv al națiunii române se ivește. Noua conducere a României, reprezentată de dictatorul Nicolae Ceaușescu, adoptă o ideologie mai degrabă naționalistă decât comunistă (ce avea să fie adoptată și de către alte state, precum China), iar politica externă a României începe să-și schimbe traseul.

De aici începe un șir de evenimente. În documentarul ”Războiul Clandestin” istoricul Larry Watts vorbește despre felul în care România socialistă s-a comportat diferit de restul statelor din cadrul Pactului de la Varșovia. Problemă asupra căreia meditează și într-una din cărțile sale, ”Ferește-mă, Doamne, de prieteni”, unde prezintă mai multe documente ce atestă o politică ostilă din partea sovieticilor, dar și a altor state socialiste precum cel ungar, față de România.

Baza de la care pleacă Larrys Watts pare să fie una solidă, cum afirmă și sociologul Remus Ștefureac în ”Conflictul secret din spatele scenei: România versus Rusia”. Sentimentul naționalist și anti-rus al românilor, dictatorul mândru și arogant, opoziția față de invazia Cehoslovaciei, orientarea diplomației către vest și colaborarea cu state socialiste dizidente precum Iugoslavia sau China par să indice un conflict ascuns între România socialistă și Uniunea Sovietică.

O altă ipoteză apare odată cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa în tabăra americanilor. Atunci și acum (prin cărțile sale) acesta a afirmat că toată politica externă a României ar fi de fațadă. O dezinformare sovietică din laboratoarele KGB. O ipoteză logică ținând cont de accentul pus de către KGB pe măsurile active și nu pe simpla activitate informativă, dar și de dorința americanilor de a găsi o breșă în blocul estic, de revolta antisovietică din Cehoslovacia. A le oferi o breșă artificială pe tavă reprezenta o bună metodă de intoxicare informativă a SUA și de securizare a intereselor sovietic.

Din păcate pentru Pacepa conspirația sovietică nu stă în picioare atunci când ținem cont de realitățile războiului din umbră, bine atestate prin diferite documente istorice și mărturii (Larry Watts, Remus Ștefureac, gen. Talpeș, Alex Mihai Stoenescu, Filip Teodorescu, etc.). Documentele ne arată că un minim de opoziție între interesele române și cele sovietice a existat, iar că pe frontul din umbră această opoziție s-a concretizat cu un departament dedicat combaterii KGB în interiorul Securității Statului și cu români recrutați de KGB pentru a juca rolul de agenți de influență în statul ceaușist.

De asemenea, pe plan diplomatic atitudinea ostilă a României nu s-a remarcat doar vizibil, în criza Cehoslovacă, ci și în sălile Pactului de la Varșovia unde România a respins diferite inițiative sovietice, în special cea cu privire la subordonarea forțelor armate Cartierului General Sovietic. În principiu îmi e cam greu a crede că Securitatea Statului și-a format o unitate specială pentru combaterea spionajului sovietic doar de aparențe și că tot pentru aparențe statul român sfida Uniunea Sovietică la masa negocierilor din interiorul Pactului.

Pacepa: un agent sovietic ?

A spune că între România și Uniunea Sovietică exista un conflict puternic, precum cel ideologic și geopolitic dintre SUA și URSS, este aberant. România a fost un stat național-comunist, condus de un tiran și un grup oligarhic totodată. Dar la fel de aberantă este conspirația dezinformării sovietice când ținem cont de evidențe. Larry Watts se întreabă pe bună dreptate de ce Pacepa și-a mințit prietenii americani, cărora li s-a alătura trădându-l pe Ceaușescu.

Răspunsul la această întrebare îl dă tot autorul, lipsit de o dovadă concretă, dar oferind suficiente date pentru a putea trage o concluzie cât de cât logică. Ipoteza lui Watts este cea conform căreia Ion Mihai Pacepa a fost un agent sovietic, recrutat de KGB, infiltrat în vârful Securității. O ipoteză viabilă spre deosebire de cea lansată de Pacepa, tocmai fiindcă conflictul dintre sovietici și români pe frontul din umbră era destul de evident, îndeosebi pentru un om care a deținut funcția de șef al DIE.

Argumentele nu sunt multe. Doar natura minciunilor pe care Pacepa le oferă americanilor cu privire la poziția României, afirmând că aceasta face de fapt parte dintr-o conspirație și influențând răcirea relațiilor româno-americane, slăbind astfel poziția statului român în raport cu Uniunea Sovietică. Logica ne-ar îndemna să credem că Pacepa fie avea o dispută personală cu Ceaușescu și-l voia distrus cu orice preț, fie serve altor interese decât ale României, afirmând lucruri despre care știa că nu sunt adevărate.

Mai departe Larry Watts afirmă că și serviciile de informații vest-germane au avertizat autoritățile americane cu privire la defectarea nesinceră a lui Pacepa, existând suspiciuni cu privire la loialitatea acestuia nu față de statul român, ci față de KGB. Intelligence-ul vest german ar trebui să aibă niște informații viabile cu privire la persoana lui Pacepa, suspectată chiar și-n interiorul Securității, deși nu și la nivelul conducerii statului, datorită faptului că acesta și-a început carieră de spion în Germania de Est, având șanse să se afle în atenția intelligence-ului vest-german.

Conform unui articol publicat în revista Historia cu privire la acest subiect și fostul șef al SIE, generalul Ioan Talpeș, împărtășește această viziune afirmând că: „Pacepa nu a livrat informaţii deosebite americanilor, scopul lui a fost de a distruge credibilitatea externă a României, la comanda celor pentru care a lucrat dintotdeauna. Defectarea sa a fost semnul că România trebuia să primească o corijare din partea sovieticilor, din cauza politicii de relativă independenţă promovată de Ceauşescu“

Lucru adevărat. Pacepa nu le-a oferit americanilor informații cu adevărat relevante. El doar a discreditat politica externă a României. Deși este discutabil de ce americanii au decis să-l păstreze în siguranță. Poate datorită utilității sale în războiul informațional ce se derula deja între sovietici și americani în spațiul publică ? Posibil.

În loc de încheiere

Acest articol nu este un studiu istoric, ci doar înșirarea unor gânduri de moment bazate pe mai multe meditații și studii cu privire la poziția României în Războiul Rece și personalitatea lui Ion Mihai Pacepa. El este părintele ipotezei conform căreia România nu era tocmai sinceră în conflictul ei cu URSS, ci făcea jocurile sovieticilor, o ipoteză care nu este credibilă raportată la toate realitățile momentului și devin cu atât mai puțin credibil cu cât ne punem mai multe întrebări privindu-l pe Pacepa.

Fără doar și poate că acesta a jucat un rol important în căderea lui Ceaușescu și a regimului său. Fără doar și poate că regimul ceaușist avea un caracter evident comunist și totalitar, rău prin natura sa. Dar în ceea ce privește orientarea de politică externă istoria ne arată că aceasta era mai similară celei chineze sau iugoslave, opusă intereselor geopolitice ale Uniunii Sovietice. A spune contrariul este puțin credibil, iar un om care știa totul despre această politică și conflictul din umbră a umplut autoritățile americane de minciuni. Motivul rămâne supus dezbaterii, ipoteza ar trebui pusă unde-i e locul.

joi, 3 septembrie 2015

Criza imigranților, dilema morală și nevoia unui răspuns realist


Europa se confruntă cu o criză a imigranților. Lucru știut de aproape toată lumea care are un televizor, conexiune la internet sau care citește măcar un ziar. Cauza acestei crize este și ea relativ vizibilă, fiind profund legată de starea de haos în care a intrat o bună parte din zona Orientului Mijlociu. Primăvara Arabă, căderea unor dictatori, retragerea trupelor americane din Irak au facilitat, împreună, un vid de putere pe fundalul căruia s-au dezvoltat diferite organizații islamiste cu caracter terorist. Războiul sectar și politic a cuprins Orientul Mijlociu, iar civilii sunt primii care suferă de pe urma acestui conflict adeseori necruțător. Aceștia fug din calea războiului, dar nu numai, ei fug și din calea sărăciei, a condițiilor precare de viață caracteristice Orientului Mijlociu, iar cea mai apropiată barcă de salvare este, ați ghicit, Uniunea Europeană, îndeosebi Germania, oferind nu doar siguranță, ci și șansa unei vieți mai bune.

Fără doar și poate că nimeni nu se întreabă dacă statele europene pot, într-adevăr, să poarte în spinare această greutate. Chiar și o arcă rezistă până la un punct, iar apoi se dărâmă cu toți pasagerii la un loc. În astfel de circumstanțe intervine instinctul de supraviețuire despre care aș spune că este forța primară a psihicului nostru. Oamenii aruncă peste bord lucruri, alți oameni, pentru a-și salva pielea. Acei alți oameni sunt, de obicei, persoane din afara familiei, a etniei, a grupului, persoanele necunoscute sau cu care nu suntem înrudiți. Asta vedem că se întâmplă și acum. Valul de imigranți ridică dileme politice, economice, dar și morale. Dileme despre care intenționez să vorbesc în aceste rânduri, analizând treptat cauzele actualei crizei, dilemele ridicate (umanism vs interes național și stabilitate internă), poziția României în această dramă, concluzionând cu necesitatea unei soluții nu sentimentale, nici naționaliste, ci realiste la problema existentă. Înainte de a începe menționez că voi folosi cuvântul imigrant și nu cel de refugiat, fiindcă vorbim de toate persoanele care asaltează în acest moment granițele Europei (pe mare sau pe uscat), persoane care nu sunt doar refugiați din calea războiului, ci și oameni care caută o viață pur și simplu mai bună, în ambele cazuri găsesc termenul de imigrant mult mai la obiect.

Orice lucru are și o cauză

Dacă vrem să găsim un răspuns pentru dilemele ridicate de situația în care ne aflăm este foarte important să înțelegem cauza, respectiv cauzele, acestei situații. Ce a determinat un număr masiv de sirieni, irakieni, creștini și musulmani deopotrivă, dar și africani, să-și părăsească locuințele și pământul, asumându-și riscuri enorme pentru a ajunge în Europa, încredințându-și viitorul unor traficanți și asumându-și statutul de imigranți ilegali ? Cum am afirmat și mai sus, o cauză extrem de vizibilă și primară este conflictul sectar și politic care domină Siria și Irak. Musulmani care ucid creștini, sunniți care ucid shiiți, kurzi care sunt victimele musulmanilor și care la rândul lor își caută răzbunarea, un guvern irakian corupt și un dictator sirian, lungi și sângeroase conflicte militare. Toate aceste lucruri pun oamenii pe fugă.

În ciuda acestui fapt trebuie remarcat că refugiații nu fug doar înspre un loc mai sigur. Deși mulți s-au oprit în Turcia sau Arabia Saudită, alții au ales drumul mai lung și mai periculos către Europa. Nu doar din Siria și Irak, ci și din continentul african, alt continent dominat de haos, dar și de sărăcie. Oamenii își doresc siguranță, certitudinea zilei de mâine, dar își doresc și o viață mai bună. Europa și în special Germania apar ca o atracție, ca un veritabil Ierusalim economic unde oamenii își pot construi o nouă viață, unde (conform mărturiilor rudelor) se poate ajunge la un nivel decent de trai, chiar la prosperitate, statul german având politici puternice pro-imigrație. Nici Marea Britanie nu este o țintă mai puțin dorită. Deși nici unul din aceste state nu dorește cu adevărat un număr imens de imigranți pe teritoriul propriu. Marea Britanie are meritul sincerității, Germania încearcă să-i împartă prin Europa pentru a nu da naștere unor controverse.

Cred că aici avem două cauze de bază, fundamentale, la care s-ar mai putea adăuga și altele, dar le consider pe acestea fundamentale deoarece contextul în care loc migrația pare să indice acest lucru. Europa a fost mereu o țintă pentru imigranții dornici de un trai mai bun, dar niciodată nu ne-am confruntat cu numere masive, cu oameni care-și asumă atâtea riscuri pentru a veni aici. Situația în care ne aflăm a luat naștere în contextul destabilizării Orientului Mijlociu (și fac o paranteză pentru a indica de ce, iată, situația unor state mici și îndepărtate, aparent irelevante, este relevantă pentru marii actori de pe scena internațională), încurajată și de alți factori.

Putem spune relativ sigur că amestecul prea puternic în orient a declanșat anumite consecințe neașteptate și nedorite de nimeni. Dominați de o paradigmă liberală și de o ignoranță nocivă față de realitățile geografice, etnice și culturale ale unei alte lumi, occidentalii au intervenit fără să țină cont de aceste diferențe, crezând că gândirea arabului de rând este similară cu a europeanului de rând, că există mai multe lucruri comune în culturile celor două civilizații și că dacă un dictator cade atunci se va naște o democrație (opinie împărtășită și susținută de Robert Kaplan în câteva articole și-n cartea sa, ”Răzbunarea Geografiei”). Lucrurile nu s-au dovedit așa ușoare. Nici în Irak și nici în Siria, iar retragerea ulterioară a trupelor americane din Irak (care nu puteai să stea acolo o veșnicie, n-a făcut decât să dea drum liber haosului care clocotea).

Complexitatea unei dileme morale – binele și răul, politica și economia

Așa am ajuns în situația curentă. Acum ne confruntăm cu cei care fug din calea haosului lăsat în urmă și a sărăciei, despre care aș spune că este mai mult o consecință a realității geografice decât a oricărei povești marxistoide despre imperialismul vestic. Imigranții, fie că ne referim la refugiați sau la oportuniști, vin. Întrebarea curentă este ce să facem și mai exact: ce putem face ?

Politica lucrează cu oameni, cu realități vii. Este un lucru ce o deosebește de multe alte discipline, științifice sau nu, fiind obligată să facă față momentului și să scoată capul din laborator în ceea ce am numi lumea reală. În lumea reală teoriile rigide ale laboratorului încep să se clatine, puse în balanță cu realități complexe și cu dilemele pe care acestea le ridică. Vedem asta în prezent când ne confruntăm cu o alegere grea, cu o situație în care este greu să distingi care este ”the best course of action”. Să primești un număr imens de imigranți încurajându-i și pe alții să vină și să-ți expui economia, securitatea și civilizația unui risc ? Nu este o idee prea atrăgătoare, la fel cum nu este nici ideea de a trimite oamenii la moarte sigură sau a-i lăsa să moară în Mediterana.

Mulți umaniști asumă că avem o responsabilitate față de semenii noștri, opinie împărtășită de idealiștii de tot felul, religioși sau seculari. Dar natura tinde să ne contrazică. Omul mereu a fost dominat de dorința de supraviețuire, a sa și a celor mai apropiați de el. A făcut și bine, după putință, și foarte rar și-a suprimat propriul instinct pentru supraviețuirea altora sau a unor idei, dar chiar și atunci asociate cu sine. Nu există o responsabilitate într-un sens obiectiv, științific. Este o părere moralistă și nimic mai mult. Un grup de lei nu este responsabil față de soarta altora, dacă ne referim la natura. Dar omul a evoluat dincolo de alte animale. Rațiunea și empatia sunt calități specifice speciei noastre și desigur, empatizăm, dar tot mai mult tindem către cei mai apropiați nouă atunci când ni se dă o alegere. Pe această ipoteză am să-mi afirm opinia conform căreia viitorul imigranților nu este prea roz, nimeni nu-i vrea și prea puțini îi vor accepta.

Acum, să mergem mai departe. De ce ? Dilema care se ridică este una morală, de bine și de rău, care se extinde în lumea politicii, căreia Morgenthau îi atribuie o autonomie față de morala indivizilor, și către cea a economiei. Este bine să ne ajutăm semenii, dar pe cine ajutăm ? Primind un număr imens de refugiați îi ajutăm pe aceștia, dar expunem proprii cetățeni la anumite riscuri. Avem aici o situație prea des întâlnită în politică, când ce este bine pentru cineva este rău pentru altul sau, când de fapt, nu mai vorbim de bine, oricum l-am defini în sensul său relativ, ci de un lucru pur și simplu amoral. Intervine utilitatea.

Riscurile implicite ale primirii un număr mare de imigranți în Europa ar fi următoarele:

Economic – voi aborda în primul rând riscul pentru economie, fiindcă pentru omul de rând este cel mai relevant și determină o bună parte din atitudinea anti-imigraționistă (prezent și trecut), Primind un număr mare de oameni trebuie să ne aducem aminte că aceștia necesită locuințe, hrană, locuri de muncă (fiindcă mă îndoiesc că se vor întoarce prea curând acasă). Toate acestea pun presiune pe economia unui stat european și prea puține state sunt dispuse să-și asume această povară umanitară, lucru vizibil în cazul Franței și Marii Britanii, altele doresc să-l împartă din motive similare, iar statele de graniță joacă o carte umanistă, sperând că astfel vor determina alte state să accepte imigranți pentru ca la rândul lor să scape.

Politic și de securitate – pe plan politic și în când vorbim de securitate apar alte riscuri, unele chiar derivate din cele economice. Nemulțumirea generală a populației față de o posibilă destabilizare a economiei europene ori a unui stat și blamul asupra imigranților pot trimite la puterea extrema dreaptă, și așa în creștere în occident. O consecință firească ar putea să fie chiar destrămarea UE. Faptul că statele din Schengen se gândesc de pildă la închiderea granițelor indică și astfel de posibilități. Pe plan de securitate se discută despre riscul ca printre imigranți să se refugieze teroriști, membri ISIS sau al-Qaeda, eventual Boko Haram, dar și musulmani radicali oarecare. În unele locuri imigranții au scandat o lozincă a islamiștilor, ”Allah e mare”, iar asta spune multe, dar aș merge puțin mai departe. Să vedem lucrurile pe termen lung.

Social – cu această viziune pe termen lung îmi permit să intru în domeniul unui risc social și, de ce nu, cultural, civilizațional. Angela Merkel declara că proiectul multicultural a eșuat în Europa și vedem multe persoane, imigranți de primă generație, ca și de a doua sau a treia, în special ultimele două cazuri, care nu reușesc să se integreze, care încearcă, din contră, întărirea propriei identități și dominația asupra altora. Musulmanii care doresc legea Sharia aplicată în Marea Britanie, alții care se alătură ISIS (chiar europeni convertiți la islam). Ne putem întreba pe bună dreptate dacă civilizația noastră, valorile noastre, lumea construită de noi, ar putea supraviețui unui adaos și mai mare de imigranți greu de întreținut, care vor dezvolta frustrări, sau urmașii lor o vor face. Vorbim de culturi și civilizații diferite, de o ciocnire a civilizațiilor, cum își intitula Samuel Huntington celebra carte cu același titlu. Până una alta cei care vin acum reușesc să stârnească deja furia unor cetățeni, cum au făcut în Ungaria.

Îi primim acum, vor veni și alții. Orice ajutor încurajează de fapt acest val. Ce ne rămâne de făcut ? Să-i lăsăm să moară în Mediterana sau de foame la granițele noastre ? Să-i trimitem înapoi cu speranța că nu vor muri sau nu se vor alătura ISIS ca și un adaos de recruți pentru Statul Islamic (Game of Thrones. știu) ? Nici acest curs nu este unul ușor, dar trebuie să ne aducem aminte că politica implică decizii ambigue din punct de vedere moral și că datoria omului politic ar trebui să fie, în teorie, în primul rând față de propria țară, propriul popor, proprii cetățeni. Interesul lor primează, iar apoi al altora. Altminteri într-o lume ca a noastră nimeni nu ar urmări interesul acestora. Restabilirea ordinii în Orientul Mijlociu și retrimiterea lor acolo era ideală, dar astăzi soluția pare puțin utopică. Cine este dispus să trimită contingente militare pentru a se lupta cu haosul de acolo ? Contextul internațional este de așa natură încât putem vorbi despre o vreme a soluțiilor nepopulare, dar responsabile, deși chiar și pe acestea este greu să le găsim.

Situația României – între trei civilizații

România este o țară situată între trei civilizații, trei continente. Inevitabil, suntem o țară de tranzit, iar acest lucru este vizibil și în cazul imigrației. Mulți fug prin Bulgaria și vin la noi cu speranța să-i trecem prin Ungaria. Acest lucru a dus și la anumite scandaluri mediatice în ultima vreme, mai mulți români încercând să treacă imigranți prin Ungaria. Alții merg prin Serbia și se ciocnesc la granița maghiară de un zid, o parte se pot dispersa și din nou România devine o țintă pentru imigranți, zona Banatului fiind o poartă. Motiv pentru care s-a și decis întărirea pazei de frontieră la granița cu Serbia. Câteva semne de întrebare asupra intrării noastre în Schengen se pot naște de aici și nu cred că sunt favorabile nouă.

Primirea unui anumit număr de imigranți este de asemenea o temă de luat în considerare. România s-a angajat să primească imigranți pe teritoriul național, 1.023 în următorii doi ani fiind numărul agreat. Nu este un număr chiar foarte mare și-n raport cu populația scăzută și-n scădere a României s-ar putea să fie nu doar acceptabil, dar și pozitiv. Deși chestiunea ar trebui supusă unor dezbateri publice pentru a evita complicații ulterioare și pentru a obține o certitudine cu privire la cât putem ducem fără să aruncăm economia țării din nou în groapa din care abia ne-am ridicat. Și cred că din dorința de a face pe plac occidentului România va continua pe acest traseu.

Scenarii posibile și nevoia de o soluție realistă

Dincolo de ceea ce trebuie să facem putem vorbi și despre ce s-ar putea întâmpla. Personal mă îndoiesc că majoritatea statelor europene sunt dornice să accepte imigranți pe teritoriul propriu, din motivele enunțate mai sus, din egoismul specific naturii umane, din necesitatea apărării unor interese proprii. Franța și Marea Britanie, Ungaria și Polonia (care a fost de acord doar asupra unor refugiați creștini sau kurzi, pentru a evita o ciocnire între două civilizații complet diferite), sunt câteva exemple după care ne putem orienta în ce sens va evolua politica europeană față de criza imigranților. Germania la rândul ei nu-și permite scăderea de prestigiu, de popularitate, ce ar urma refuzul primirii unor imigranți (plus că aceștia au familii în Germania) și dorește să-i împartă. Cam greu de prezis ce vor face dacă acest proiect nu funcționează.

În mare parte proiectul european se clatină din nou. Se clatină de fiecare dată când vine vorba de o confruntare între ce am numi interese europene, valori umaniste și interese naționale, adesea aflate în opoziție, iar situația curentă nu poate decât să înrăutățească totul într-un moment în care ne confruntăm cu atâtea probleme la granițele noastre. Valul de imigranți înseamnă în primul rând haos, dezordine, iar pentru acest haos trebuie găsită o soluție. Pe termen scurt avem nevoie de o soluție cu care să tratăm simptomele problemei, iar pe termen lung de o altă soluție pentru cauzele sale. Cauza nu se poate trata fără dispariția Statului Islamic, fără impunerea unui echilibru și a unui regim de ordine în zona Orientului Mijlociu, iar rezolvarea simptomelor acestei crize ridică dileme morale la care ne este greu să răspundem, fiindcă nici un scenariu nu ne încântă.

Nevoia unei soluții realiste se face simțită de fiecare dată când opțiunile date nu sunt bune în totalitate, când trebuie să alegem între un rău mai mare și unul mai mic. Acest rău trebuie definit deci în materie de utilitate. Ce este mai util pentru noi, ce implică mai puține riscuri ? Când zic noi, în momentul de față, mă refer la Europa, deși devine tot mai greu să vorbești de Europa fără să te întrebi: ce este Europa de fapt ? În sfârșit, răul mai mic sau binele mai mare stă în servirea intereselor cetățenilor diferitelor state din Europa, în conservarea a ceea ce avem, sau în ajutorarea semenilor ? Cu siguranță, a nu oferi o mână de ajutor reprezintă și o delimitare de valorile Uniunii Europene, în termeni realiști chiar o pierde când vine vorba de politica de prestigiu.

Ținând cont de aceste lucruri aș spune că valul imigranților nu trebuie încurajat, iar Europa trebuie să se întărească drept fortăreață. Traficanții trebuie combătuți pentru a evita alte tragedii în Mediterana sau pe străzile din Ungaria și un semn trebuie dat că nimeni nu-i dispus și nu poate să care această povară în cârcă. Întrebarea este ce facem cu cei care sunt deja pe teritoriu european, imigranți ilegali majoritatea. Nu cred că-i putem trimite înapoi, cel puțin nu pe toți și probabil acest traseu urmează să fie adoptat și de către puterile europene. O parte din imigranți, care ridică mai multe semne de întrebare, ar putea să fie expulzați, dar în mare parte majoritatea au să fie împărțiți între diferitele țări din cadrul UE sau purtați pe umerii Germaniei. Țările cu o situație demografică negativă ar putea scoate cel mai bun rezultat din această problemă. Este important ca în acest proces să se vegheze la integrarea socială, economică și culturală a refugiaților, dar și la supravegherea lor.

Ideile stoicilor și secolul nostru


Stoicismul este un curent filosofic ce s-a născut în Grecia antică și s-a răspândit în Imperiul Roman. Citindu-i pe exponenții acestui curent de gândire, oameni precum Epictet și împăratul roman Marcus Aurelius, găsesc în ideile de bază ale stoicilor un veritabil manual de supraviețuire într-un secol dominat de stres și nervozitate. Gândurile către sine ale lui Marcus Aurelius nu reprezintă un manual către paradis, dar sunt o cale foarte bună pentru a accepta realitatea, pentru a sta nemișcat în calea furtunii.

Trei idei de bază sunt caracteristice acestui curent de gândire. În primul rând ne vom raporta la convertire. La greci acest cuvânt avea un sens dublu care se face remarcat și în ideile stoicilor. Pe de o parte convertirea presupune întoarcerea în sine, întoarcere la bază, redescoperirea sinelui. Un lucru de care omul modern s-a distanțat de atâtea ori. Pentru a începe acest drum omul trebuie să se schimbe pe sine, iar pentru asta trebuie să se cunoască pe sine. Intrând în tărâmul propriilor sale gânduri acesta trebuie să înțeleagă cine este și ce vrea de la viață, ca mai apoi să treacă la al doilea sens al convertirii și anume schimbarea.

Aici avem un element important. Inițiatul trebuie să-și schimbe perspectiva asupra lumii, felul în care gândește și cum recepționează diferiți factori externi. Văzându-și slăbiciunile, erorile, inițiatul stoic este chemat să se îndrepte prin adoptarea virtuților precum curajul, onoarea, înțelepciunea și așa mai departe. Este chemat să se vadă pe sine ca parte dintr-un întreg și nu ca un centru al existenței. Perspectiva cosmică devine o parte integrală a vieții, iar această doboară orgoliul și frustrările. Mai presus de toate stoicul este chemat să cunoască lumea naturală, legile naturii, pentru a deduce de aici adevărata virtute și sensul său existențial.

În al doilea rând apare elementul social. Odată învingător în lupta cu sine stoicul conștientizează că face parte dintr-un întreg. El aparține unei familii, el trăiește într-o cetate, sau în termeni mai moderni face parte dintr-o națiune și, în sfârșit, aparține umanității și Cosmosului. Față de toate acestea are o datorie etică și tot ceea ce face trebuie să aibă o utilitate. Intervine elementul de disciplină a acțiunii care-l îndeamnă pe stoic să nu acționeze inutil, de dragul unor factori ce sunt dincolo de controlul său (lupta pentru reputație, pentru putere, pentru avere), ci să acționeze doar pentru lucrurile care pot să fie schimbate de către el, ghidat de o dorință de bine, de îndeplinire a datoriei sociale.

De această perspectivă omul modern uită. Uită că aparține unui întreg și că propria sa bunăstare și fericire este dependentă de acel întreg, la fel cum bunăstarea puiului de leu este dependentă de restul haitei. Omul este, în esență, un animal social și politic, trăind în grupuri numite societăți și evoluând odată cu acestea. Fericirea sa este condiționată de apartenența la ceva, iar prosperitatea sa de prosperitatea întregului. Astfel că un stoic care se străduiește a duce o viață dominată de virtute și nu de plăceri sau dorințe trebuie să fie de asemenea un actor social.

Al treilea și cel mai important (aș zice eu) element al stoicismului constă în a deține înțelepciunea necesară pentru acceptarea tuturor lucrurilor pe care nu le putem schimba.Suntem triști, depresivi, nervoși, iritați, datorită multor lucruri pe care nu le putem schimba. Ne dorim dorim ca alții să ne vadă cu ochi buni, dar acest lucru nu ține de noi, ci de perspectiva celorlalți față de ceea ce suntem, ceea ce facem. Astfel că a ne întrista sau a ne irita pentru acest lucru este inutil. Vedem că ceva nu funcționează bine în societate și prima tendință este de a critica, dar dacă nu putem schimba acel ceva nu facem decât să ne irosim timpul și să înrăim totul prin gândurile și stările noastre (tocmai lucrurile pe care le putem controla).

Propunerea stoicilor, cât și a unor filosofi moderni apropiați lor precum Baruch Spinoza, este acceptarea. Omul trebuie să accepte tot ceea ce Universul aruncă spre el. Tot ceea ce există și nu se află sub puterea sa. Nu trebuie să ne îngrijorăm sau să ne întristăm cu privire la ceea ce ne depășește, fiindcă în final ne facem rău tocmai prin propria percepție asupra lucrurilor, ci în schimb trebuie să ne întrebăm ce ne deranjează, de ce și în ce măsură putem face ceva, în ce măsură nu putem, iar dacă nu putem să acceptăm lucrurile și să ne îndreptăm atenția spre ceea ce se află sub puterea noastră de schimbare.

Și într-adevăr, aici găsim o poziție rațională și bună. Stoicul nu ignoră și nu respinge răul. Tot ce se poate întâmpla este normal să se petreacă. Dacă astăzi plouă un stoic nu se va supăra datorită acestui fapt. De ce ? Pentru că era perfect posibil să plouă, era de așteptat, iar a-ți stresa mintea cu asta nu are nici un rost fiindcă nu poți schimba acest lucru. Ce poți face în schimb este să te bucuri de alte lucruri, să trăiești momentul și să accepți rolul ”destinului”.

Marcus Aurelius propune chiar un exercițiu ”spiritual” pentru fiecare dimineață: când ne trezim să ne gândim că da, vom întâlni oameni de toate felurile, hoți, ipocriți și tot așa la infinit. E un lucru asupra căruia nu avem nici o putere, dar avem o putere asupra propriilor acțiuni și sentimente, așa că indiferent ce se întâmplă vom acționa în concordanță cu virtutea și nu deveni o pradă a unor emoții și percepții de natură subiectivă. La rândul său pastorul Reinhold Niebuhr a formulat o rugăciune specifică gândirii stoice, în care cerea de la Divinitate serenitatea pentru a accepta lucrurile pe care nu le poate schimba, puterea de a schimba ceea ce poate și înțelepciunea de a face diferența între cele două.

Stoicismul nu-ți oferă fericirea și nici raiul pe pământ, este chiar o pastilă anti-utopie, o pastilă care îți oferă o înțelegere realistă a vieții și mijloacele necesare pentru a te descurca cu tot ceea ce viața îți pune înainte. Cunoașterea sinelui, schimbarea sinelui, adoptarea virtuților și acțiunea pentru binele comun al umanității, acceptarea realității și a tot ceea ce aduce, a lucrurilor pe care nu le putem schimba, disciplina acțiunii și a gândului, percepția valorii a ceva în funcție de utilitatea sa reală, sunt noțiuni de bază ale acestui curent filosofic. Noțiuni de care omul modern, ca și cel antic, are atâta nevoie într-o societate interconectată și producătoare de stres și nervozitate.